Recenzie roman “În căutarea unei voci din depărtare” de Taichi Yamada
Dragoş-Andrei Preutescu
http://dapreutescu.blogspot.com/
Viaţa petrecută în etape reci şi etape calde, aşa cum le văd personal, dezvoltă în om două stări complementare şi necesare: normalitatea şi profunzimea.
Normalitatea are menirea de a linişti sufletul, de a căuta iubirea, iar profunzimea e lupta continuă cu propria conştiinţă, cu cei din jurul tău, cu emoţii şi sentimente de nerecunoscut. Totul pare o voce din depărtare care nu se vrea prinsă şi înfrântă, ci capabilă de a oferi noi senzaţii împreunate cu amintiri. Profunzimea apare într-un joc unde participarea noastră este directă şi afectată de întâmplările petrecute, de eşecuri sau succese, de nervozităţi care trebuie stăpânite sau înţelese.
Taichi Yamada, un foarte cunoscut scriitor japonez (vezi aici biografia sa www.yamadataichi.com ) reuşeşte prin lucrările sale să recunoască şi să împărtăşească stări şi evenimente din vieţile oamenilor, care de multe ori seamănă cu nişte hazarduri, puse în acţiune de cele mai ascunse, subtile gândiri sau minţi, voci nerecunoscute, dar personale, conştiinţe neîmpăcate, revoltate şi sindroame specifice calculelor greşite din judecăţile şi mentalităţile noastre.
Tocmai asta se întâmplă şi cu personajul principal, Tsuneo, din romanul “În căutarea unei voci din depărtare” de Taichi Yamada. Prins într-un moment de emoţie în preajma căsătoriei şi a trecutului său, un “val puternic” îl cuprinde şi i se pune întrebarea: “Cine eşti?” De multe ori genul acesta de întrebare o provocăm noi singuri, când ne aflăm în impas, când nu ştim pe ce drum să mergem, însă la personajul nostru totul este mai puternic şi mai spiritual, fapt ce dovedeşte o mai mare pătrundere în suflet. Un suflet pierdut, care nici măcar nu reuşeşte să îşi pună întrebarea “Cine sunt?”, astfel el primeşte printr-o formă metafizică un semnal de la o femeie.
Are loc o confruntare cu propriile sentimente (de vinovăţie). Fie că era vorba de o vrajă făcută de un tânăr imigrant (lucra pentru Oficiul de Imigrări, fiind pus în situaţii dificile, la rândul lui fiind în trecut imigrant în SUA), de festa unui spirit pribeag, sau de propria slăbiciune, personal, Tsuneo Kasama parcă ar vrea să le experimenteze şi să afle mai mult.
Se ajunge la situaţia în care realitatea nu era recunoscută de Tsuneo. El vede totul ca pe o iluzie, ca pe ceva ce trebuie făcut, nu înţeles sau simţit.
“- De ce ai renunţat la speranţa că realitatea ar putea fi şi altfel decât plicticoasă?
Nu renunţase la speranţă. Însă adevărul era că realităţii îi lipsea orice urmă de farmec şi acest lucru nu putea fi schimbat. Asta era singura realitate cu care era confruntat, de aceea nu avea ce-i face.” (pag. 115)
Personajul vede în realitate un drum foarte dur pe care nu îl poate stăpâni şi atunci se pune în slujba vocii, a unei femei, care vrea să fie misterioasă şi cuceritoare. Astfel tipul femeii misterioase, sau cel puţin care pare să fie aşa, capătă vocea din depărtare, o voce care duce la conversaţii şi mărturisiri, o spovedanie ce greu poate fi descoperită. Încă de la început, vocea feminină îi recomandă un fel de întoarcere către ea, pentru a fi ascultată. El este ajutat şi de versurile unui celebru poet de Haik-uri din perioada Edo, Matsuo Basho:
“Întoarce-te către mine,
Şi eu sunt singur.
Sfârşit de toamnă.”
Această întoarcere este o formă de regăsire şi de înţelegere a propriilor greşeli, de iniţiere, dacă îi putem spune aşa, a vinovăţiei puse în faţă, a unui adevăr negăsit, pierdut în zările gândirii tulburi. Personajul trebuie să treacă singur prin asta, vocea fiind doar un medicament, provocat tot de el pentru a depăşi momentul.
“Există o lume pe care tu nu o poţi vedea”
Conştientizează că este pătruns de sentimente profunde, chiar spune că sunt ale altcuiva (rătăcite), dar de fapt el nu vrea să înţeleagă că acele sentimente trebuie să fie împărtăşite şi dăruite cuiva. “Sentimentele femeii aceleia sunt adânci şi de nepătruns pentru mine… Mă traversează, pur şi simplu, lăsând în urma lor doar sentimentele mele superficiale şi de doi bani.” (pag. 207)
Îşi recunoaşte slăbiciunile şi defectele, fiind un mărturisitor în fata propriei judecăţi. Este convins că vocea vine dintr-o lume pe care puţini o pot vedea, înţelege sau auzi.
Finalul este unul surprinzător şi pentru mine. Chiar dacă am încercat să intru în profunzime în detaliile romanului, tot nu am reuşit să găsesc şi să identific finalul care trebuia să urmeze. Chiar şi personajul este surprins, încă odată fiind martor la o altă lume, condusă de o voce, care îl aduce lângă o persoană de care va fi mereu încercat şi marcat, sau mai bine spus, prin acea persoană se va înţelege pe el, va înţelege rostul vocii din depărtare. Păstrez surpriza finalului şi vă las pe voi să o descoperiţi.
